ÎCCJ: Prescripția extinctivă curge de la finalizarea inspecției fiscale, nu de la emiterea facturilor fictive

Înalta Curte a respins recursul pârâtului, stabilind că prescripția nu putea începe din momentul emiterii facturilor fictive, ci abia după finalizarea controlului fiscal.

ÎCCJ: Prescripția extinctivă curge de la finalizarea inspecției fiscale, nu de la emiterea facturilor fictive

Prescripție extinctivă: ÎCCJ fixează momentul de start la finalizarea inspecției fiscale

Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că, în cazul prejudiciilor generate de operațiuni comerciale fictive, prescripția extinctivă nu poate începe să curgă de la data emiterii facturilor, ci de la momentul finalizării inspecției fiscale care a constatat caracterul nereal al tranzacțiilor. Decizia, raportată de JURIDICE.ro, respinge ca nefondată critica recurentului-pârât privind greșita soluționare a excepției prescripției extinctive.

Susținerile recurentului-pârât

Recurentul-pârât a invocat, în temeiul art. 488 alin. 1 pct. 8 C.pr.civ., încălcarea dispozițiilor art. 8 din Decretul nr. 167/1958 și ale art. 2.528 C.civ. Acesta a susținut că instanța de apel ar fi valorificat un criteriu subiectiv — momentul constituirii reclamantului ca parte civilă în dosarul penal — în defavoarea criteriului obiectiv, respectiv data la care reclamantul ar fi trebuit să cunoască fapta și pe cel care răspunde de ea.

În opinia recurentului, acel moment obiectiv coincidea cu data săvârșirii faptelor imputate, din intervalul 2010–2013. ANAF, a argumentat acesta, ar fi putut, în virtutea atribuțiilor legale, să constate faptele, paguba și pe cel care răspunde de ea chiar în perioada producerii lor. Recurentul a invocat și Decizia RIL nr. 19/2019 pentru a susține că termenul de prescripție nu poate fi legat de momentul controlului fiscal.

Raționamentul Înaltei Curți

ÎCCJ a respins critica, arătând că instanța de apel nu a optat pentru un criteriu subiectiv în detrimentul celui obiectiv. Dimpotrivă, aceasta a aplicat un reper obiectiv — momentul la care păgubitul trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea —, dând eficiență dispozițiilor art. 8 din Decretul nr. 167/1958, respectiv art. 2.528 C.civ.

Curtea a subliniat că prescripția nu putea începe să curgă de la data emiterii fiecărei facturi în intervalul 2010–2013, deoarece nu exista posibilitatea obiectivă de a cunoaște caracterul fictiv al acelor documente. Prezumția legală este că facturile sunt întocmite în concordanță cu dispozițiile legale, nu că operațiunile comerciale cărora le corespund sunt fictive. Atribuirea unei prezumții de nelegalitate oricărei facturi a societății, din chiar momentul emiterii sale, ar fi fost, în optica Curții, o soluție eronată.

Constatările controlului antifraudă și ale inspecției fiscale

Identificarea pagubei și a persoanelor răspunzătoare a fost posibilă abia după intervenția inspectorilor antifraudă din cadrul Direcției Regionale Antifraudă O. Aceștia au întocmit un proces-verbal prin care s-a constatat că tranzacțiile dintre M. E. SRL — având ca reprezentant legal pe recurentul S. — și alte șase societăți comerciale nu au caracter real, existând un circuit tranzacțional fictiv, fără conținut economic, acoperit cu facturi fiscale fictive.

Pe baza acestui proces-verbal a fost efectuată inspecția fiscală, finalizată prin raportul FCJ X/25.11.2015. Raportul a confirmat situația fiscală și a constatat că se impune stabilirea unor obligații de plată suplimentare, conform deciziei de impunere FCJ nr. X/25.11.2015 a A.J.F.P. Cluj-Napoca. Această decizie a stat ulterior la baza constituirii de parte civilă în procesul penal.

În contextul în care caracterul fictiv al operațiunilor comerciale nu putea fi prezumat din momentul emiterii și înregistrării facturilor în evidența contabilă a societății, ci numai în urma verificărilor specifice unui control fiscal, Înalta Curte a concluzionat că reclamantului nu i se poate imputa că nu a cunoscut fictivitatea operațiunilor înainte ca aceasta să fie stabilită prin control și inspecție fiscală.

Inaplicabilitatea Deciziei RIL nr. 19/2019

ÎCCJ a înlăturat și analogia propusă de recurent cu dezlegările din Decizia RIL nr. 19/2019, apreciind că situațiile nu sunt similare și că argumentele nu pot fi transferate mutatis mutandis.

Decizia RIL menționată a stabilit că actul de control al Curții de Conturi nu are relevanță pentru determinarea momentului de la care începe să curgă prescripția extinctivă, însă aceasta a vizat situația particulară a raporturilor dintre angajator și angajat — plăți nedatorate efectuate de angajator sau pagube produse de angajat în patrimoniul angajatorului. În acel cadru, constatările Curții de Conturi sunt ale unui terț față de raportul juridic de muncă și nu pot influența regimul prescripției extinctive privind recuperarea pagubei de către angajator.

Recurentul-pârât nu se află într-o situație comparabilă cu cea a angajatorului. În calitate de asociat și reprezentant legal al societății, acesta este cel care a emis, în numele și pe seama acesteia, facturile nelegale corespunzătoare operațiunilor fictive. Situațiile juridice diferite exclud aplicarea acelorași soluții de principiu, a reținut Curtea.

Source: JURIDICE.ro

Read this article in English